CONSERVATORISMUL SI COMUNITARISMUL
Caracterul imperativ şi deontologic (în sensul kantian al termenului) al moralei liberale constã în importanţa datã drepturilor individului explicã astfel. Considerându-se compleţi şi suficienţi lor însile, indivizii deduc din natura lor autonomã drepturi pe care teoria liberalã le declarã ca imprescriptibile şi inalienabile. Aceste drepturi sunt considerate “drepturi pre-politice”. Pentru pãstrarea lor, indivizii pot decide pe baze contractuale sã iasã din “starea naturalã” pentru a se insera într-o societate care devine astfel o creaţie exclusivã a voinţelor lor. În aceastã perspectivã, nici un fel de apartenenţa nu mai poate fi declaratã ca trãsãturã constitutivã a omului, decât cu preţul ştirbirii autonomiei sale. Libertarienii au mers mai departe, afirmând cã existã o “prioritate ontologicã” a drepturilor asupra preferinţelor, afirmând cã aceste drepturi nu pot fi alienate nici chiar dacã titularii lor renunţa temporar la ele, în favoarea creşterii bunãstãrii sau securitãţii lor. Pentru Leo Strauss, care reprezintã un fel de patriarh al gândirii conservatoare americane, dreptul natural apare prin intermediul acelor structuri inerente convieţuirii în cetate. În studiul sãu, Natural Right and History, Strauss arata ca fiinţa umana, spre deosebire de fiinţele non-umane, înfloreşte din socialitate, şi, în mod special, din socialitatea politica. Strauss considera ca moralitatea fiinţei umane, ca fiinţa care l-a regasit pe Dumnezeu şi telos-ul vieţii, apare din faptul fiinţarii împreuna cu ceilalţi.
INDIVIDUALISMUL METODLOGIC
Există curente în filosofia politicã (conservatorismul, comunitarismul) în viziunea cãrora liberalismul este o doctrinã care se fundamenteazã pe o antropologie de tip individualist Unul din puncte de plecare ale criticilor venite dinspre aceste curente la adresa individualismului metodologic este aceea ca existã o totuşi diferenţa majorã între apologia drepturilor naturale ale indivizilor, pe de o parte, şi unele poziţii adoptate de varinte radicale ale liberalismului (libertarianism, anarho-capitalism). Aceste variante trimit în ultimã instanţa la un individualism exacerbat sau la ceea ce un libertarian radical ca Murray N. Rothbard denumea în termeni elogioşi “etica lui Robisnosn Crusoe”. Individualismul metodologic se defineşte ca acel tip de abordare în teoria sociala şi politica în care acţiunile umane şi instituţiile pot fi interpretate exclusiv ca produse ale deciziilor şi acţiunilor indivizilor. Principiul individualismului metodologic a fost introdus în ştinţele sociale de şcoala economica austriaca (The Austrian School of Economics), ulterior el fiind transferat în filosofia sociala şi politica de Friedrich Hayek şi Karl Popper. Fondata de Carl Menger, şcoala austriaca de economie a pledat de la început pentru transforamrea ştiinţelor economice într-o mathesis universalis. Principiul fundamental de la care au pornit toţi gânditorii ei a fost acela ca toate activitaţile economice trebuie sa îi ofere individului locul central, şi ca deciziile economice majore ar trebui sa fie luate în lumina deciziilor luate de individ. Una din definiţiile celebre ale individualismului metodologic o da Karl Popper: “Sarcina teoriei sociale este sã construiascã şi sã analizez emodelele noastre de societate în termeni descriptivi sau nominalişti, adicã în termenii individului, în funcţie de atitudinea sa, de speranţelele sale, de raporturile sale, postulat cãruia îi vom da numele de individualism metodologic". Unul din conservatorii catolici americani, Thomas Molnar, aprecia cã aceastã definiţie popperianã poate fi plasatã în directã descendenţa din nominalismul post-scolastic al secolului al-XIV-lea (Guillaume d’Occam), potrivit cãruia numai indivizii existenţi se preteazã la judecãţi valabile, entitãţile colective nefiind altceva decât simple convenţii (flatus vocis) care decurg din voinţele individuale, noţiuni vide din punct de vedere referenţial. Identificând sursa nominalistã a individualismului liberal, Molnar surprinde şi o formã de derapaj indusã de cãtre acesta: “Lacuna fatalã ideologiei liberale este faptul cã ea neagã sacralitatea indispensabilã referinţei colective, lucru absolut natural atâta timp cât liberalismul se întemeiazã pe auto-suficienţa individului, singura convergenţa a intereselor individuale, care poate produce consensul sau nu, contractul social, fiind piaţa”. Una din consecinţele acestei auto-suficienţe a individului de care, în opinia lui Molnar, este responsabilã aceastã antropologie individualistã a filosofiei liberale o constituie atomizarea socialã şi, la limitã, anomia: “Aceastã atomizare - spune conservatorul catolic american – este consecinţa logicã a doctrinei nominaliste care presupune confluenţa întâmplãtoare a unor judecãţi individuale, numitã în zilele noastre consens. Consensul devine o noţiune din ce în ce mai des folositã, pe mãsurã ce noţiunea de bine comun este negatã ca realitate asupra cãreia am putea sã cãdem de acord”. Mizând pe argumente filosofice luate din tradiţia aristotelico-tomistã, Molnar invocã drept posibil antidot la fenomenul exacerbãrii individualismului liberal o reţetã furnizatã de filosofia politicã a anticilor: exerciţiul virtuţii publice. Aceastã sugestie este, în opinia sa, cu atât mai necesarã, cu cât « liberalismul legitimieazã apetituri umane legate de interese strictr materiale, împotriva disciplinei virtuţii, care este fundamentul social al Bisericii şi al Statului ». Dacã Molnar introduce în discuţie argumente conservatoare care vind dinspre zona religiei creştine, a conservatorismului catolic, cu scopul de a critica individualismul liberal, nu acelaşi lucru se întâmplã cu antropologul francez Louis Dumont. Deşi nu apar afinitãţi ale sale cu punctul de vedere conservator, teza susţinute în cartea sa Eseu asupra individualismului este cât se poate de interesantã. Pentru Dumont, origiunea individualismului liberal se aflã chiar în creştinism. Pentru a pune mai bine în luminã originile individualismului, şi pentru a explica caracterul sãu anti-politic, antropologul francez Louis Dumont îl opune holismului. Pentru antropologul francez, individualismul reprezintã, prin opoziţie cu holismul, “o ideologie care valorizeazã individul, neglijând sau subordonând acestuia totalitatea socialã”. El întelege prin individ subiectul empiric devenit “eşantionul indivizibil al speciei umane”, o fiinţa autonomã în raport cu orice set de norme împartasite de o comunitate de apartenenţă, o fiinţă totalmente independentã şi, prin urmare, “non-socialã” (L. Dumont).
INDIVIDUL ŞI COMUNITATEA /
INDIVIDUL FĂRĂ COMUNITATE SAU CHIAR ÎMPOTRIVA EI.
Punctul de plecare al criticii comunitare este de ordin sociologic şi empiric. Comunitarienii consideră că în societăţile de masă occidentale se accentuează disoluţia legăturilor sociale, identităţile colective se erodează progresiv, iar individualismul consumerist ajunge la apogeu. În viziunea lor, aceste fenomene reprezintă consecinţele practicării unei filosofii politice liberale. Aplicarea în praxisul politic a principiilor liberale a legitimat, aprecoază comunitarienii, căutarea febrilă de către fiecare individ în parte a satisfacerii egoiste a intereselor lui, determinându-l să îl privească pe celălalt semen ca pe un concurent în cursa supravieţuirii sau în competiţia pe piaţă, dacă nu cumva ca un potenţial inamic. Acest fapt duce la atomizarea socială. În viziunea comunitariştilor americani, eroarea filosofiei liberale constă în radicalizarea unei concepţii anistorice şi abstractizate despre subiect, concepţie în care angajamentele şi apartenenţlel indivizilor (familie, grup profesional, naţiune, etnie, grup religios) nu mai sunt definitorii în construcţia personalităţii lor (self). Comunitarienii reproşează liberalilor şi libertarienilor în special că văd în această decontextualizare a subiectului din cadrele culturale, sociale şi istorice fundamentul libertăţii individului, aflat astfel departe de orice determinisme constrîngătoare. Partizanii restabilirii legăturilor comunitare, dimpotrivă, ideea pre-socialităţii eu-lui este o imposibilitate. Ei cad de acord asupra faptului că individul găseşte întotdeauna comunitatea ca pe un dat care e deja aici, apreciind că aceasta ordonează referinţele individului, că este cea care îi defineşte modul de a fi în lume, îi modelează percepţiile şi viziunile. Subiectul configurat în teoriile liberale este subiectul capabil de voinţă autonomă, vidat de orice finalitate empirică. În filosofia liberală apare astfel imaginea unei fiinţe raţionale care este baza acţiunii morale, iar această fiinţă raţională nu poate fi niciodată o persoană particularizată, ci o fiinţă participând la raţiunea practică, adică un subiect transcedental în cea mai pură tradiţie kantiană. Michael J. Sandel, care şi-a conscarat studiile analizării teoriei eului, şi a relaţiilor acestuia cu comunitatea, scrie: “Critica comunitarienilor la adresa liberalismului întemeiat pe drepturi afirmă că este imposibil să îl prezentăm mpe individ ca titular al unui eu totalmente detaşat de legături şi perspective. Comunitarieni subliniază că anumite roluri pe care le jucăm – fie ca cetăţeni ai unei ţări, fie ca membri ai unei mişcări, ca apărători ai unei cauze - sunt în mare parte constitutive persoanelor noastre. Or, dacă suntem în parte definiţi de comunităţile cărora le aparţinem, atunci înseamna că suntem automat implicaţi şi în obiectivele şi scopurile care le caracterizează”. Această precizare a lui Sandel se doreşte o replică polemică la aserţiunea lui John Rawls potrivit căreia “individul trebuie plasat înaintea scopurilor la care aderă; chiar şi atunci când un scop dominant trebuie ales printre numeroase alte posibilităţi”. Poziţia antropologică a lui Rawls presupune imaginea abstractozată a eului, vidată de referinţele la contingent (unencumbered self), dotat cu un statut supra-empiric. Acest eu pune o distanţă între valorile pe care le are şi persoana care este. Sandel obervă că n concepţia liberală a eului a spune că un individ posedă o anume caracteristică înseamna, pe de o parte, că acea caracteristică este a sa şi nu a altuia, dar, pe de alta, că există totuşi o anumită distanţă între acea caracteristică şi eul individului care o posedă: ea este a sa, dar nu este el. Rezultă că, dacă acest individ pierde acea caracteristică, el rămâne totuşi egal cu sine. Astfel, comportamentul raţional va fi acela care îl va determina pe individ să raţioneze fără să mai ţină cont de caracteristicile care sunt ale sale, dar nu sunt el însusi. Snadel polemizează cu Rawls, dar nu se mulţumeşte doar să deconstruiască argumentele autorului Teoriei Justiţiei. Filosoful comunitarian propune o antropologie constitutivă, în care eul, departe de a fi scopurilor pe care şi le-a propus, este el însusi constituit de scopurile care nu sunt decât în parte obiectul alegerilor sale. Distanţa, între caracteristicile pe care individul le posedă şi persoana care este, dispare. Individul va fi tot ceea ce îl constituie. El nu îsi va putea folosi propria raţiune, decât în cadrul a ceea ce este.Antropologia individualistă din filosofia liberală este criticată pentru că exclude referinţa comunitară din imaginea individului pe care o propune. Mai mult, reproşul comunitarian vine să pună în evidenţă incapacitatea filosofiei liberale de a găsi un echilibru just între eu şi comunitate (self and community). Praxisul social, politic şi economic întemeiat pe principiile filosofiei politice liberale favorizează o ipostază a individului autonom în care self ajunge uneori în conflict cu community. Sandel surprinde chiar un paradox existent în sistemul argumentativ al lui Rawls: concepţia kantiană a unei umanităţi constituite din indivizi liberi şi egali, aşa cum apare ea în Theory of Justice, este incompatibilă cu concepţia metafizică radicală a eului (self), pe care o dezvoltă autorul în aceeaşi carte. Comunitarienii, spre deosebire de liberali, subliniază că o comunitate nu este un simplu mijloc pentru individ de a-şi realiza scopurile, sau simplul cadrul în care se desfăşoată eforturile sale pentru obţinerea avantajului optim. Comunitatea este fundamentul alegerilor operate de individ, în măsura în care ea contrinuie chiar la fondarea identităţii individuale prin instituţii, fapate sociale, biserici, familie, sisteme politice şi educative, etc. Comunitarienii plasează identitatea individului şi legătura comunitară într-o prespectivă dialogică, asemănătoare celei lansate cândva de filosofia lui Martin Buber. Individul are nevoie de contextul comunitar pentru a se defini pe sine, iar comunitatea însasi pentru a exista autentic are nevoie de deschiderea intersubiectivă a membrilor ei, fapt ce favorizează abandonarea izolării subiectului în orizontul transcedental: “Comunitarismul – afirmă Amitai Etzioni – susţine că noţiunea de împartasire a aceloraşi valori este pivotul filosofie sociale şi politice”. Pornind de la acest principiu de bază al filosofiei comunitariste, Etzioni face o remarcă amară referitoare la imposibilitatea membrilor societăţii americane de a defini binele comun, dat fiind că sunt ataşaţi individualismului radical: “Nu este întâmplator faptul că cea mai individualistă societate, cea americană, este cea mai litigioasă. Pentru ca o societate să funcţioneze, trebuie să se bazeze pe cultură şi pe tradiţii, şi pe valori împartasite. Numai asemenea valor pot furniza criterii normative necesare pentru a acţiona social fără o nesfâşită târguire şi pentru a conserva diferenţele de opinii chiar şi atunci când au loc negocieri”
Bibliografie:
Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pg. 36
Thomas Molnar, L’Hegemonie liberale, Editions L’Age d’ Homme, Lausanne, 1992, pg.48
Louis Dumont, Eseu asupra individualismului. O perspectivã antropologicã asupra ideologiei moderne, Ed. Anastasia & C.U Press, Bucureşti, 1997, pg. 309.
Michael J. Sandel, Morality and the Liberal Ideal, The New Republic, 7 mai, 1984, pg. 15.
John Tawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, Oxford, 1971, pg. 560
Amitai Etzioni, The New Golden Rule. Community and Morality in a democratic society, Profile Books, London, 1997, pg. 91
