PROBLEMA RAPORTULUI ÎNTRE
STAT ŞI POLITIC
Filosofia politică a lui Carl Schmitt este în fapt un derivat al ştiinţelor juridice. Gânditorul german se definea pe sine ca un Staatrechtler, adică un specialist în drept public, constituţional şi internaţional. Abordând problema statului, Schmitt a ajuns inevitabil la reflecţii de natură politică, fără ca politologia, aşa cum o cunoaştem azi, ca disciplină autonomă, să fi devenit exclusiv sfera competenţelor sale profesionale. Fraza inaugurală a cărţii sale Conceptul de Politic (1) denotă grija lui Carl Schmitt de a evita eroarea multor jurişti contemporani cu el care au dezvoltat concepţii politice sub forma unei teorii a statului. Schmitt atrage atenţia asupra drumului invers de care orice Staatrechtler autentic trebuie să ţină seama:“Conceptul de Stat îl presupune pe cel de politic”. Nu se poate explica, deci, politicul plecând de la teoria statului, ci, dimpotrivă, drumul trebuie făcut în sens contrar: orice teorie a statului (Allgemeine Staatlehre) devine comprehensibilă dacă premisa de la care se porneşte este tocmai politicul. Dacă statul este instanţa, politicul este substanţa sa. Afirmând că politicul se defineşte cel mai bine în funcţie de binomul prieten-duşman, şi că unul din scopurile sale este desemnarea inamicului, Carl Schmitt îi dezvăluie esenţa: temperarea şi organizarea conflictualităţii inerente a lumii. Accentuând ca şi Thomas Hobbes caracterul iraţional al vieţii politice, Carl Schmitt contestă de fapt opţiunea liberală a unei înţelegri între indivizi raţionali care, pentru fericirea traiului în comun, adoptă perspectiva contractualistă, considerând că legile pe care ei înşişi le instituie pot fi suficiente pentru acest scop.
STAT “TOTAL” VERSUS STAT MINIMAL
Am putea să-l plasăm pe Carl Schmitt, în ceea ce priveşte preocuparea pentru consolidarea autorităţii statului, direct în linia filosofiei politice a lui Machiavelli, Thomas Hobbes, dar, indirect, şi într-o tradiţie hegeliană. Combătând teza liberală a diminuării rolului statului, Schmitt afirmă că statul rămâne totuşi structura politică fundamentală în lumea modernă, şi, ca atare, ar trebui ca indivizii, grupurile şi asociaţiile civice să îl lase să îşi joace până la capăt rolul său. În Das Problem der innerpolitischen Neutralität Staates (1930), Schmitt desemnează prin conceptele de unterwühlt şi de unterminiert procesul progresiv de subminarea din interior a autorităţii statului de către grupuri de presiune, deranjate de ceea ce, în aparenţă, ar putea părea omnipotenţa lui. Acest proces apare, în viziunea juristului german, odată cu modernitatea. Schmitt remarca faptul că în societatea industrială modernă, în care problemele economice determină în mare parte politica internă şi externă a unui stat, doctrina liberală a statului neutru, limitat la funcţiuni diplomatice şi militare, constituie un anacronism. Ţinta polemică a lui Carl Schmitt în Verfassungslehre(2) (1928, tr. “Teoria Constituţiei”) este normativismul juridic al lui Hans Kelsen, un neokantian, a cărui teorie despre stat îşi are originea în liberalismul doctrinar elaborat de gânditorii iluminişti. Schmitt atacă ideea de bază a lui Kelsen potrivit căreia constituţia ar reprezenta un sistem normativ suveran. În replică, el porneşte de la teoria politico-constituţională franceză, emanată de revoluţionarii de la 1789, cea a “puterii constituante”. Aceasta este concepută ca expresie a unor subiecte şi voinţe concrete care determină şi menţin în vigoare conţinutul normativ al constituţiei. Constituţia, în viziunea lui Carl Schmitt, se defineşte astfel ca un act sau ca o decizie a unui titular de putere constituită în ceea ce priveşte felul de a fi şi forma unităţii politice. Combătând teoria “guvernării prin lege”, sau a dictatului normei, Verfassungslehre readuce la lumină una din problemele fundamentale ale filosofie politice moderne – problema voinţei şi a subiectului titular al suveranităţii. Subiectul (Träger) puterii constituante, în viziunea lui Schmitt, nu poate fi individul, ci poporul sau naţiunea. Analizând formula clasică descoperită de Hobbes, ”Autoritas, non veritas, facit legem”, Schmitt o pune în antiteză cu concepţia unuia din părinţii liberalismului, John Locke, în viziunea căruia, dimpotrivă, legea, norma, este cea care conferă autoritate (The law gives authority). Gânditorul german abordează relaţia între suveranitate şi decizie, ajungând la ceea ce s-ar putea numi o filosofie decizionistă a dreptului, reprezentantul unui asemenea tip de gândire fiind Thomas Hobbes. Schmitt, poreclit el însuşi “un fel de Hobbes al secolului XX”, se situează împreună cu filosoful englez în afara tradiţiei aristotelico-scolastice, pentru ei dreptul nefiind expresia raţiunii (ratio) ci a voinţei (voluntas). Există implicit, în acest tip de abordare a problemei dreptului, pledoaria pentru deplina suveranitate a autorităţii politice, în raport cu orice fel de altă instanţă secundară (morala, economia, cultura), o pledoarie pentru necesitatea de a se ajunge la o profundă personalizare a puterii politice, în epoca modernă a democraţiilor liberale, pe care o defineşte ca fiind “era neutralizării şi depolitizării”. În cartea Der Leviathan in der Staatslehre des T. Hobbes (1938), Schmitt pare decis, folosind recursul la concepţia filosofului englez, să surprindă tensiunea între momentul personal al deciziei suveranului şi mecanismele simplei maşinării administrative. “Statul devine Societate iar aceasta, văzută din unghiul etic şi spiritual, va fi imaginea însăşi a Umanităţii, insiprată de o ideologie umanitară; văzută din alt unghi, ea va constitui unitatea economică şi tehnică a unui sistem uniform de producţie şi comunicaţii” (2).Raţionalismul birocraţiei va pune în umbră treptat instanţa decizională suverană, politicul devenind o tehnică impersonală de guvernare. “Leviathanul, prizonier al dispozitivului administrativ şi impersonal pe care l-a creat el însuşi, este astfel condamnat să moară”(3). Carl Schmitt consideră că, sub influenţa liberalismului, statul a devenit în secolul XIX o instanţă de neutralizare. Redus la această dimensiune, statul nu mai poate interveni eficace în unele conflicte sociale, lăsându-se acaparat de ale instanţe de cât cele strict politice (economice). Modernitatea, în opinia lui Schmitt, din cauza ritmului bulversant al societăţii civile, a revendicărilor individuale atingând apogeul, a “intereselor de clasă” care se ciocnesc până la stadiul de război civil, impune evoluţia către “Statul Total”. În studiul său Die Wendung zum totalen Staat, publicat în 1931 în “Europäische Revue”, Carl Schmitt constată necesitatea, în lumea modernă, a sporirii atribuţiilor statului. Noţiunea de “Stat Total” (Totalen Staat) a suscitat numeroase reacţii în lumea academică europeană, după cel de al doilea război mondial, mulţi specialişti acuzându-l pe Schmitt că a furnizat instumentele teoretice şi juridice pentru afirmarea regimului totalitar nazist (4). Împotriva unei asemenea teze s-a ridicat politologul francez Julien Freund, cel care l-a cunoscut personal pe Carl Schmitt, cel care a tradus şi comentat în lumea academică din Franţa operele acestuia. “Contrar anumitor interpretări pe marginea operei lui Carl Schmitt – spune Julien Freund – nu este vorba nicidecum despre schiţarea unei teorii a statului totalitar, ci de simpla constatare a dezvoltării obiective către un hiperetatism , în sensul în care, chiar în zilele noastre, statul este tentat să intervină în toate domeniile, economic, cultural, şi altele, sub forma Statului-Providenţă” (5).
CRITICA INDIVIDUALISMULUI LIBERAL
Schmitt caută originile atitudinii individualiste în faţa lumii şi le găseşte în romantismul german, la adresa căruia a lansat o critică acerbă în studiul său Politische Romantik. El denunţă faptul că acest curent este unul întemeiat pe “refuzul poetic al realităţii” (Alain de Benoist), ceea ce s-ar traduce printr-o detaşare lirică a omului faţă de realitatea socială. Or, în viziunea gânditorului german, o asemenea atitudine reprezintă tocmai contrariul unei acţiuni politice care presupune o analiză rece, lucidă, dar implicată, a realităţii, un sentiment de responsabilitate faţă de aspectele comunitare practice, în faţa cărora trebuie luate decizii rapide. Am putea spune, folosind ideal-tipurile lui Max Weber, care i-a fost profesor lui Carl Schmitt, că romanticul se apropie mai mult de categoria “savantului”, între acesta şi “omul politic” existând o diferenţă de vocaţie (Beruf). Schmitt foloseşte o expresie care defineşte foarte sugestiv autonomia subiectului romantic în raport cu imperativele politice: subjektivirter Occasionalismus (ocazionalism subiectiv). “Subiectul romantic tratează lumea ca un pretext pentru ocazii în care să îşi exercite activitatea romantică” (6). Individualismul romantic denotă o incapacitate funciară de a decide în faţa structurii conflictuale a lumii şi dimensiunii agonice a politicului: “Pentru Schmitt – aprecia într-un interesant studiu Gabriel Negretto, unul din noii specialiştii ibero-americani ai operei schmittiene – romantismul este în ultimă instanţă un derivat coerent al patosului Iluminist. Ambele caută să estompeze autentica decizie politică într-o permanentă deliberare de natură morală şi estetică” (7). Plasând liberalismul în descendenţa unor asemenea surse intelectuale, era şi normal ca Schmitt să considere că această doctrină poartă responsabilitatea, în praxisul politic, pentru negocierea interminabilă a poziţiilor de autoritate într-un stat, de tendinţa către compromis perpetuu şi parlamentări nesfârşite (das ewiges Gespräch). Carl Schmitt refuză concepţia potrivit căreia dezbaterea publică, democratică, ar fi decisivă pentru influenţarea, orientarea sau reorientarea politicii şi a strategiilor de guvernare. Într-o anumită măsură, Schmitt, figură importantă a şcolii realismului politic, consideră politica, ca şi Max Weber, o profesie şi o vocaţie, şi, de aceea, cunoaşterea metabolismul ei presupune o inţiere, iar funcţionarea şi conducerea statului poate fi încredinţată numai profesioniştilor, activitatea acestora rămânând indiscutabil în afara discuţiilor membrilor societăţii civile.
ABSOLUTISM, RELIGIE, SECULARIZARE
“Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”, începe Carl Schmitt una din lucrările sale de referinţă, Politische Theologie, (“Teologia Politică”). Conservatorii contra-revoluţionari, perspectiva lor teologică şi providenţialistă asupra politicii, au influenţat gândirea politică a lui Carl Schmitt, determinându-l să adopte o critică radicală faţă de filosofia politică modernă, în special faţă de cea liberală. Paradoxul face că Schmitt, deşi se revendică teoretic de la acest tip de gândire anti-modernă şi catolică a oferit, prin teoria sa despre statul total sau despre necesitatea dictaturii, o sursă de legitimare pentru instaurarea unuia dintre fructele modernităţii politice: fenomenul totalitar. “Concepând politicul drept simplă versiune a teologicului, - apreciază Gheorghe Vlăduţescu, în prefaţa la prima ediţie a Teologiei Politice - Schmitt îşi dezvoltă conceptul de suveranitate ca o divinitate profană înzestrată cu toate atributele omnipotente ale predecesoarei sale sacre. Ca şi Dumenzeu, suveranul politic se situează deasupra oricăror constrângeri normative” (8). Arhetipurile autorităţii suverane par a fi – în linia acestei filosofii conservatoare catolice şi contra-revoluţionare – autoritatea papală şi monarhia absolutistă. Principiul infailibilităţii papale susţinut de ultramontanişti devine în sfera politicii moderne, aşa cum o dorea Schmitt, autoritatea suverană a cărei decizie nu mai poate fi discutată sau comentată, un fel de anticipare a Fürereprinzip-ului. De asemenea, doctrinele franceză şi germană despre principiul monarhic, la care face referire Carl Schmitt, au pretins să îi atribuie regelui rolul de subiect al puterii constituante, Dar, în realitate, Dumnezeu este singurul considerat de teologii Evului Mediu, drept Potestas Constituens. Provenind dintr-o familie romano-catolică, Carl Schmitt, care se definea pe sine nu numai ca german, ci şi ca roman, nu şi-a disimulat niciodată admiraţia faţă de Biserica Catolică văzută ca o “veritabilă moştenitoare a jurisprudenţei romane (Römischer Katholizismus und politische Form, 1923) (9). Tema “deciziei” politice la Schmitt încearcă, într-un anume fel, să redea demnitate, în context modern, sub o formă secularizată însă, ideii de creaţie divină a ordinii cetăţii. De fapt, după cum remarca şi Negretto, în spatele noţiunii de “autoritatea suverană” la Schmitt poţi lesne depista, imaginea unui Dumnezeu creator. În aceste sens, Schmitt poate fi asemănat, şi o astfel de asemănare s-a făcut deja, cu deputatul şi liderul politic spaniol din secolul XIX, Donoso Cortés. Acesta propunea, în vederea salvării Europei de răul reprezentat de socialism, instaurarea unei dictaturi catolice. Proiectul a devenit realitate în praxisul istoric abia peste 100 de ani, când Spania va asista la instaurarea dictaturii militaro-clericale a generalului Francisco Franco. Tot de la gânditorul spaniol, Schmitt a preluat şi formula potrivit căreia “situaţia de excepţie -momentul suprem al exercitării suveranităţii - este în jurisprudenţă analoagă miracolului în teologie”(10). Recursul lui Schmitt la operele unor autori precum Joseph de Maistre, Louis Bonald, şi mai ales, Juan Donoso Cortés, se face dintr-o afinitate intelectuală, dar şi dintr-o raţiune strategică. Cei sus menţionaţi refuză ideea unui creştinism apolitic (convenabil filosofiei liberale, pentru că poate fi marginalizat doar în sfera afectelor şi convingerilor private, separat de stat). Continuându-le viziunea, Schmitt consideră la rândul său ca inacceptabilă separarea ordinii temporare de cea spirituală. În acest punct, autorul Teologiei Politice se separă de cel care pare să îl fi influenţat mai mult: Thomas Hobbes. Dacă pentru filosoful englez religia, sub forma disputelor confesionale, poate instiga la bellum omnium contra omens, fiind deci o sursă a războiului civil, pentru Schmitt Biserica Catolică reprezintă “un splendid monument de ordine şi discipină, de claritate dogmatică şi de precizie morală, realizând sub o formă nedialectică unitatea de forţe şi de tendinţe politice contrare. Schmitt tratează critic problema secularizării şi în Romanitismul politic, considerând că lichidarea teologiei politice a însemnat de fapt lichidarea politicului însăşi. Caracterul secularizat al politicului, prin care “voinţa generală” (Rousseau) ia locul voinţei divine, constituie terenul de apariţie a democraţiei moderne, devenită, prin extensie, democraţie liberală. Astfel, Carl Schmitt remarcă faptul că, în lumea modernă, nu ordinea divină a lumii şi a naturii (pe care doreau să o conserve gânditorii contra-revoluţionari) este cea care mai determină fundamentul politicului, ca precondiţie a instaurării unei ordinii politice şi sociale, ci, dimpotrivă, indivizii sunt cei care, prin exprimarea liberă a voinţei lor, iau în propriile mâini destinul lor şi ordinea lumii.
________________________________
1. Der Begriff des Politischen, prima ediţie în 1928, Walther Rothschild, Belin-Grunewald; Ediţii ulterioare: Der Begriff des Politischen. Mit einer Rede über das Zeitalter der Neutralisierung und Etnopolitisierung, Dunker u. Humbolt, München-Leipzig, 1932; A opta ediţie a cărţii a apărut în 1984, tot la Dunker u. Humbolt. Ediţii în limbi străine: Il concetto di “politico”, Pierangelor Scheira, 1972; El concepto de la politica, Struhart y Cia, Buenos Aires, 1984; The Concept of the Political, Rutgers University Press, New Brunswick, 1976. Pentru elaborarea eseului am utilizat traducerea franceză: La notion de politique. Théorie du partisan, Calmann-Lévy, 1972.
2.Verfassungslehre se poate traduce aproximativ prin formă de guvernământ democratico-reprezentativă.
3. Carl Schmitt, La notion de politique. Théorie du partisan, Calmann-Lévy, 1972, pg. 119
4. Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, pg. 40
STAT “TOTAL” VERSUS STAT MINIMAL
Am putea să-l plasăm pe Carl Schmitt, în ceea ce priveşte preocuparea pentru consolidarea autorităţii statului, direct în linia filosofiei politice a lui Machiavelli, Thomas Hobbes, dar, indirect, şi într-o tradiţie hegeliană. Combătând teza liberală a diminuării rolului statului, Schmitt afirmă că statul rămâne totuşi structura politică fundamentală în lumea modernă, şi, ca atare, ar trebui ca indivizii, grupurile şi asociaţiile civice să îl lase să îşi joace până la capăt rolul său. În Das Problem der innerpolitischen Neutralität Staates (1930), Schmitt desemnează prin conceptele de unterwühlt şi de unterminiert procesul progresiv de subminarea din interior a autorităţii statului de către grupuri de presiune, deranjate de ceea ce, în aparenţă, ar putea părea omnipotenţa lui. Acest proces apare, în viziunea juristului german, odată cu modernitatea. Schmitt remarca faptul că în societatea industrială modernă, în care problemele economice determină în mare parte politica internă şi externă a unui stat, doctrina liberală a statului neutru, limitat la funcţiuni diplomatice şi militare, constituie un anacronism. Ţinta polemică a lui Carl Schmitt în Verfassungslehre(2) (1928, tr. “Teoria Constituţiei”) este normativismul juridic al lui Hans Kelsen, un neokantian, a cărui teorie despre stat îşi are originea în liberalismul doctrinar elaborat de gânditorii iluminişti. Schmitt atacă ideea de bază a lui Kelsen potrivit căreia constituţia ar reprezenta un sistem normativ suveran. În replică, el porneşte de la teoria politico-constituţională franceză, emanată de revoluţionarii de la 1789, cea a “puterii constituante”. Aceasta este concepută ca expresie a unor subiecte şi voinţe concrete care determină şi menţin în vigoare conţinutul normativ al constituţiei. Constituţia, în viziunea lui Carl Schmitt, se defineşte astfel ca un act sau ca o decizie a unui titular de putere constituită în ceea ce priveşte felul de a fi şi forma unităţii politice. Combătând teoria “guvernării prin lege”, sau a dictatului normei, Verfassungslehre readuce la lumină una din problemele fundamentale ale filosofie politice moderne – problema voinţei şi a subiectului titular al suveranităţii. Subiectul (Träger) puterii constituante, în viziunea lui Schmitt, nu poate fi individul, ci poporul sau naţiunea. Analizând formula clasică descoperită de Hobbes, ”Autoritas, non veritas, facit legem”, Schmitt o pune în antiteză cu concepţia unuia din părinţii liberalismului, John Locke, în viziunea căruia, dimpotrivă, legea, norma, este cea care conferă autoritate (The law gives authority). Gânditorul german abordează relaţia între suveranitate şi decizie, ajungând la ceea ce s-ar putea numi o filosofie decizionistă a dreptului, reprezentantul unui asemenea tip de gândire fiind Thomas Hobbes. Schmitt, poreclit el însuşi “un fel de Hobbes al secolului XX”, se situează împreună cu filosoful englez în afara tradiţiei aristotelico-scolastice, pentru ei dreptul nefiind expresia raţiunii (ratio) ci a voinţei (voluntas). Există implicit, în acest tip de abordare a problemei dreptului, pledoaria pentru deplina suveranitate a autorităţii politice, în raport cu orice fel de altă instanţă secundară (morala, economia, cultura), o pledoarie pentru necesitatea de a se ajunge la o profundă personalizare a puterii politice, în epoca modernă a democraţiilor liberale, pe care o defineşte ca fiind “era neutralizării şi depolitizării”. În cartea Der Leviathan in der Staatslehre des T. Hobbes (1938), Schmitt pare decis, folosind recursul la concepţia filosofului englez, să surprindă tensiunea între momentul personal al deciziei suveranului şi mecanismele simplei maşinării administrative. “Statul devine Societate iar aceasta, văzută din unghiul etic şi spiritual, va fi imaginea însăşi a Umanităţii, insiprată de o ideologie umanitară; văzută din alt unghi, ea va constitui unitatea economică şi tehnică a unui sistem uniform de producţie şi comunicaţii” (2).Raţionalismul birocraţiei va pune în umbră treptat instanţa decizională suverană, politicul devenind o tehnică impersonală de guvernare. “Leviathanul, prizonier al dispozitivului administrativ şi impersonal pe care l-a creat el însuşi, este astfel condamnat să moară”(3). Carl Schmitt consideră că, sub influenţa liberalismului, statul a devenit în secolul XIX o instanţă de neutralizare. Redus la această dimensiune, statul nu mai poate interveni eficace în unele conflicte sociale, lăsându-se acaparat de ale instanţe de cât cele strict politice (economice). Modernitatea, în opinia lui Schmitt, din cauza ritmului bulversant al societăţii civile, a revendicărilor individuale atingând apogeul, a “intereselor de clasă” care se ciocnesc până la stadiul de război civil, impune evoluţia către “Statul Total”. În studiul său Die Wendung zum totalen Staat, publicat în 1931 în “Europäische Revue”, Carl Schmitt constată necesitatea, în lumea modernă, a sporirii atribuţiilor statului. Noţiunea de “Stat Total” (Totalen Staat) a suscitat numeroase reacţii în lumea academică europeană, după cel de al doilea război mondial, mulţi specialişti acuzându-l pe Schmitt că a furnizat instumentele teoretice şi juridice pentru afirmarea regimului totalitar nazist (4). Împotriva unei asemenea teze s-a ridicat politologul francez Julien Freund, cel care l-a cunoscut personal pe Carl Schmitt, cel care a tradus şi comentat în lumea academică din Franţa operele acestuia. “Contrar anumitor interpretări pe marginea operei lui Carl Schmitt – spune Julien Freund – nu este vorba nicidecum despre schiţarea unei teorii a statului totalitar, ci de simpla constatare a dezvoltării obiective către un hiperetatism , în sensul în care, chiar în zilele noastre, statul este tentat să intervină în toate domeniile, economic, cultural, şi altele, sub forma Statului-Providenţă” (5).
CRITICA INDIVIDUALISMULUI LIBERAL
Schmitt caută originile atitudinii individualiste în faţa lumii şi le găseşte în romantismul german, la adresa căruia a lansat o critică acerbă în studiul său Politische Romantik. El denunţă faptul că acest curent este unul întemeiat pe “refuzul poetic al realităţii” (Alain de Benoist), ceea ce s-ar traduce printr-o detaşare lirică a omului faţă de realitatea socială. Or, în viziunea gânditorului german, o asemenea atitudine reprezintă tocmai contrariul unei acţiuni politice care presupune o analiză rece, lucidă, dar implicată, a realităţii, un sentiment de responsabilitate faţă de aspectele comunitare practice, în faţa cărora trebuie luate decizii rapide. Am putea spune, folosind ideal-tipurile lui Max Weber, care i-a fost profesor lui Carl Schmitt, că romanticul se apropie mai mult de categoria “savantului”, între acesta şi “omul politic” existând o diferenţă de vocaţie (Beruf). Schmitt foloseşte o expresie care defineşte foarte sugestiv autonomia subiectului romantic în raport cu imperativele politice: subjektivirter Occasionalismus (ocazionalism subiectiv). “Subiectul romantic tratează lumea ca un pretext pentru ocazii în care să îşi exercite activitatea romantică” (6). Individualismul romantic denotă o incapacitate funciară de a decide în faţa structurii conflictuale a lumii şi dimensiunii agonice a politicului: “Pentru Schmitt – aprecia într-un interesant studiu Gabriel Negretto, unul din noii specialiştii ibero-americani ai operei schmittiene – romantismul este în ultimă instanţă un derivat coerent al patosului Iluminist. Ambele caută să estompeze autentica decizie politică într-o permanentă deliberare de natură morală şi estetică” (7). Plasând liberalismul în descendenţa unor asemenea surse intelectuale, era şi normal ca Schmitt să considere că această doctrină poartă responsabilitatea, în praxisul politic, pentru negocierea interminabilă a poziţiilor de autoritate într-un stat, de tendinţa către compromis perpetuu şi parlamentări nesfârşite (das ewiges Gespräch). Carl Schmitt refuză concepţia potrivit căreia dezbaterea publică, democratică, ar fi decisivă pentru influenţarea, orientarea sau reorientarea politicii şi a strategiilor de guvernare. Într-o anumită măsură, Schmitt, figură importantă a şcolii realismului politic, consideră politica, ca şi Max Weber, o profesie şi o vocaţie, şi, de aceea, cunoaşterea metabolismul ei presupune o inţiere, iar funcţionarea şi conducerea statului poate fi încredinţată numai profesioniştilor, activitatea acestora rămânând indiscutabil în afara discuţiilor membrilor societăţii civile.
ABSOLUTISM, RELIGIE, SECULARIZARE
“Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”, începe Carl Schmitt una din lucrările sale de referinţă, Politische Theologie, (“Teologia Politică”). Conservatorii contra-revoluţionari, perspectiva lor teologică şi providenţialistă asupra politicii, au influenţat gândirea politică a lui Carl Schmitt, determinându-l să adopte o critică radicală faţă de filosofia politică modernă, în special faţă de cea liberală. Paradoxul face că Schmitt, deşi se revendică teoretic de la acest tip de gândire anti-modernă şi catolică a oferit, prin teoria sa despre statul total sau despre necesitatea dictaturii, o sursă de legitimare pentru instaurarea unuia dintre fructele modernităţii politice: fenomenul totalitar. “Concepând politicul drept simplă versiune a teologicului, - apreciază Gheorghe Vlăduţescu, în prefaţa la prima ediţie a Teologiei Politice - Schmitt îşi dezvoltă conceptul de suveranitate ca o divinitate profană înzestrată cu toate atributele omnipotente ale predecesoarei sale sacre. Ca şi Dumenzeu, suveranul politic se situează deasupra oricăror constrângeri normative” (8). Arhetipurile autorităţii suverane par a fi – în linia acestei filosofii conservatoare catolice şi contra-revoluţionare – autoritatea papală şi monarhia absolutistă. Principiul infailibilităţii papale susţinut de ultramontanişti devine în sfera politicii moderne, aşa cum o dorea Schmitt, autoritatea suverană a cărei decizie nu mai poate fi discutată sau comentată, un fel de anticipare a Fürereprinzip-ului. De asemenea, doctrinele franceză şi germană despre principiul monarhic, la care face referire Carl Schmitt, au pretins să îi atribuie regelui rolul de subiect al puterii constituante, Dar, în realitate, Dumnezeu este singurul considerat de teologii Evului Mediu, drept Potestas Constituens. Provenind dintr-o familie romano-catolică, Carl Schmitt, care se definea pe sine nu numai ca german, ci şi ca roman, nu şi-a disimulat niciodată admiraţia faţă de Biserica Catolică văzută ca o “veritabilă moştenitoare a jurisprudenţei romane (Römischer Katholizismus und politische Form, 1923) (9). Tema “deciziei” politice la Schmitt încearcă, într-un anume fel, să redea demnitate, în context modern, sub o formă secularizată însă, ideii de creaţie divină a ordinii cetăţii. De fapt, după cum remarca şi Negretto, în spatele noţiunii de “autoritatea suverană” la Schmitt poţi lesne depista, imaginea unui Dumnezeu creator. În aceste sens, Schmitt poate fi asemănat, şi o astfel de asemănare s-a făcut deja, cu deputatul şi liderul politic spaniol din secolul XIX, Donoso Cortés. Acesta propunea, în vederea salvării Europei de răul reprezentat de socialism, instaurarea unei dictaturi catolice. Proiectul a devenit realitate în praxisul istoric abia peste 100 de ani, când Spania va asista la instaurarea dictaturii militaro-clericale a generalului Francisco Franco. Tot de la gânditorul spaniol, Schmitt a preluat şi formula potrivit căreia “situaţia de excepţie -momentul suprem al exercitării suveranităţii - este în jurisprudenţă analoagă miracolului în teologie”(10). Recursul lui Schmitt la operele unor autori precum Joseph de Maistre, Louis Bonald, şi mai ales, Juan Donoso Cortés, se face dintr-o afinitate intelectuală, dar şi dintr-o raţiune strategică. Cei sus menţionaţi refuză ideea unui creştinism apolitic (convenabil filosofiei liberale, pentru că poate fi marginalizat doar în sfera afectelor şi convingerilor private, separat de stat). Continuându-le viziunea, Schmitt consideră la rândul său ca inacceptabilă separarea ordinii temporare de cea spirituală. În acest punct, autorul Teologiei Politice se separă de cel care pare să îl fi influenţat mai mult: Thomas Hobbes. Dacă pentru filosoful englez religia, sub forma disputelor confesionale, poate instiga la bellum omnium contra omens, fiind deci o sursă a războiului civil, pentru Schmitt Biserica Catolică reprezintă “un splendid monument de ordine şi discipină, de claritate dogmatică şi de precizie morală, realizând sub o formă nedialectică unitatea de forţe şi de tendinţe politice contrare. Schmitt tratează critic problema secularizării şi în Romanitismul politic, considerând că lichidarea teologiei politice a însemnat de fapt lichidarea politicului însăşi. Caracterul secularizat al politicului, prin care “voinţa generală” (Rousseau) ia locul voinţei divine, constituie terenul de apariţie a democraţiei moderne, devenită, prin extensie, democraţie liberală. Astfel, Carl Schmitt remarcă faptul că, în lumea modernă, nu ordinea divină a lumii şi a naturii (pe care doreau să o conserve gânditorii contra-revoluţionari) este cea care mai determină fundamentul politicului, ca precondiţie a instaurării unei ordinii politice şi sociale, ci, dimpotrivă, indivizii sunt cei care, prin exprimarea liberă a voinţei lor, iau în propriile mâini destinul lor şi ordinea lumii.
________________________________
1. Der Begriff des Politischen, prima ediţie în 1928, Walther Rothschild, Belin-Grunewald; Ediţii ulterioare: Der Begriff des Politischen. Mit einer Rede über das Zeitalter der Neutralisierung und Etnopolitisierung, Dunker u. Humbolt, München-Leipzig, 1932; A opta ediţie a cărţii a apărut în 1984, tot la Dunker u. Humbolt. Ediţii în limbi străine: Il concetto di “politico”, Pierangelor Scheira, 1972; El concepto de la politica, Struhart y Cia, Buenos Aires, 1984; The Concept of the Political, Rutgers University Press, New Brunswick, 1976. Pentru elaborarea eseului am utilizat traducerea franceză: La notion de politique. Théorie du partisan, Calmann-Lévy, 1972.
2.Verfassungslehre se poate traduce aproximativ prin formă de guvernământ democratico-reprezentativă.
3. Carl Schmitt, La notion de politique. Théorie du partisan, Calmann-Lévy, 1972, pg. 119
4. Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, pg. 40
5. Julien Freund, Les lignes de force de la pensée de Carl Schmitt, în numărul 44 al revistei Nouvelle Ecole (1987), dedicat gânditorului german, pg. 12.
6. Carl Schmitt, Du Politique. Légalité et légitimité et autres essais, Ed. Pardés, 1990, Collection “Révolution conservatrice”.
7. Gabriel Negretto, El concepto de decisionismo en Carl Schmitt. El poder negativo de la excepción, revista Sociedad, nr 3, 1999, Facultad Latinoamericana de Ciencias Sociales, Universidad de Buenos Aires, Argentina. În context, autorul menţionează şi cartea lui R. Koselleck, Critique and Crisis: Enlightenment and the Pathogenesis of Modern Society, Cambridge, MIT Press, 1988.
8. Carl Schmitt, Teologia politică, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1996, pg.10
9. Potrivit lui Alain de Benoist, care semnează prefaţa la traducerea în limba franceză a cărţii lui Carl Schmitt sub titlul Du politique, Schmitt reprezenta în 1925 unul din exponenţii eminenţi ai ideilor catolice în cercurile juriştilor germani, publicând cu regularitate în revista catolică Hochland, editată de Karl Muth.
9. Potrivit lui Alain de Benoist, care semnează prefaţa la traducerea în limba franceză a cărţii lui Carl Schmitt sub titlul Du politique, Schmitt reprezenta în 1925 unul din exponenţii eminenţi ai ideilor catolice în cercurile juriştilor germani, publicând cu regularitate în revista catolică Hochland, editată de Karl Muth.
10. Teologia politică, ed. Românească, pg. 15
