Viziunea multiculturală promovata de stanga liberala americană nu reprezintă nicidecum o revigorare dreptului la diferenţă. Dimpotriva. In viziunea mea, multiculturalismul constituie anularea oricărei diferenţe etno-culturale, într-un sincretism de bazar al unor stiluri culturale şi religioase ireconciliabile, provenind de pe toate cele cinci continente. Multiculturalismul este expresia ideologica necesara a unei naţiunii formată prin absorbţie de fluxuri de imigranţi din toată lumea, deci nu ca naţiune întemeiată pe fondul etno-cultural specific al unei etnii anume (regula de formare a naţiunilor europene).Se afirmă deseori că în Statele Unite, prin presiunea ideologica exercitat de stanga liberala americana, dreptul la diferenţă este respectat cu scrupulozitate şi că, de fapt, bătrânele naţiuni europene ar fi cele care ar manifesta un mai mare grad de intoleranţă şi de xenofobie faţă de grupurile minoritare din interiorul lor. Uităm prea repede că între Europa şi Statele Unite există o prăpastie în ceea ce priveşte concepţia despre formarea naţiunii.
Există o diferenţă radicală între etno-pluralismul european şi multiculturalismul inter-etnic specific societăţii americane. Etno-pluralismul afirmă că toate popoarele şi culturile lor sunt diferite unele de altele şi că diferenţele între ele trebuie respectate cu grijă, ca şi drepturile personale. Acestea sunt făcute să trăiască într-un spaţiu geografic propriu, nu să fie amestecate, omogenizate într-un spaţiu în care se aglomerează mai multe rase şi etnii.
Ţările europene nu pot suporta, demografic şi spiritual, precum societatea americană, creată prin diverse valuri de emigranţi, un mozaic multicultural non-european pe teritoriul lor, fara consecinte dramatice pentru viitorul lor. Nu poate fi pus un semn de egalitate între respectul pe care ţările europene îl au pentru tradiţiile culturale ale minorităţilor lor (de origine europeană), care, pe un acelaşi teritoriu naţional, co-există de secole cu populaţiile majoritare(având o istorie comună cu acestea), şi viziunea usor tribalizata şi ghetoizantă a societăţii civile americane, unde respectul pentru cealaltă etnie sau cultură etnică este impus juridic, prin campanii de tip affirmative action.
Deviza etno-pluralismului este: „Fiecare popor cu ţara şi cultura lui”. Cea a multiculturalismului: „Mai multe popoare şi culturi de pe mapamond într-una şi aceeaşi ţară, formând una şi aceeaşi naţiune”. Fragmente de popoare şi de culturi diferite, extrase din contextul lor geografic de apartenenţă, sunt reimplantate pe un pământ cu alţi strămoşi. O integrare de laborator, împotriva ordinii fireşti a lumii. Dar etologia ne-a demonstrat că, pentru a preîntâmpina violenţele, războiul şi rasismele, este de preferat formula: fiecare popor cu propria sa cultură, în propria sa ţară.
Dacă Statele Unite ale Americii au o istorie recentă a amestecului etno-rasial, Europa nu a fost locuită – cu foarte mici excepţii – decât de populaţii înrudite între ele (origine indo-europeană), fluxurile migratorii fiind, de-a lungul multor secole, în majoritatea lor intra-europene. Abia după al doilea război mondial, ca un efect de bumerang al politicilor colonialiste, ţările vest-europene dezvoltate s-au văzut confruntate cu emigranţi de origine non-europeană, din vechile colonii pe care încercaseră să le „europenizeze”.
Etno-pluralismul se pronunţă pentru un raspuns cultural în faţa globalizării planetei şi a dispariţiei statelor naţionale. Multiculturalismul vede în fenomenul globalizării însăşi raţiunea lui de a funcţiona. Etno-pluralismul european porneşte de la acest drept la diferenţă al popoarelor şi culturilor de pe continent, considerând ca implicită înrudirea lor imemorială şi o relativă unitate de stil cultural şi civilizaţional care le transcende. Tocmai această înrudire le permite ca, în pofida diferenţelor lor geografice şi istorice, să comunice, să facă să circule motive şi teme comune dominante.
Multiculturalismul promovat de stanga liberala americana încearcă, într-o manieră artificială, să alăture şi să facă să comunice alterităţi culturale radicale, să forţeze „înrudirea” lor pe solul american. Uneori, rezultatul este tocmai invers. Aceste etnii sau rase şi culturile lor fie pierd din vitalitatea lor printr-un grad sporit de asimilare în modelul american, fie tind să se izoleze de rest, să se auto-ghetoizeze, ajungând la refuzul oricărei comunicări cu o altă rasă sau o altă cultură neînrudite cu ele.
În faţa acestei voinţe de a impune un proiect inginerie sociala bazat pe asimilarea etniilor popoare şi culturilor extrem de diferite, în numele unei pretinse – dar niciodată realizate – omogenităţi a societăţii americane, apoi a unei unităţi a globului, popoarele europene trebuie să militeze pentru etno-pluralism şi pentru dreptul la diferenţă, atât în interiorul continentului lor comun, cât şi în afara lui. Natiunile noastre si Europa noastra.
