ANIMALUL AL CARUI SPECIFIC NU A FOST INCA FIXAT
A încerca să reduci omul la o definiţie înseamna, până la urmă, să ratezi în mod lamentabil întâlnirea cu misterul persoanei umane. O ştia prea bine şi Nietzsche când ne avertiza că „omul este animalul al cărui specific nu a fost înca fixat”. Totuşi, în ultimele două secole, în vederea fixării acelui ceva specific doar omului, de la metafizică până la teoriile biologice sau psihologice, oare nu s-a recurs la o tehnică a insectarului? Celor avizi de cunoaştere luciferică, o specialitate a lumii moderne, le lansăm o sugestie de care poate ar trebui să ţină seama. Definiţia despre om este ca si un parfum: trebuie dozată cu eleganţă. În caz contrar, atunci când încercam să definim natura umană, riscăm să ne trezim faţă în faţă cu un haos al criteriilor, cu o opacitate a acesteia, refractară la intenţiile de a-i surprinde specificitatea, cu o cantonare în limitele unui antropocentrism steril.
Impasul definirii, în care au ajuns teoriile care s-au încumetat săexplice exhaustiv omul, a survenit din cauza unui dublu complex al misterului: misterul genetic şi misterul religios. Ambele perspective, provenind din ordine explicative aparent antagonice, reprezintă două câmpuri inepuizabile oferite meditaţiei. A vehicula concomitent concepte precum cel de cromozom şi de chip divin înseamna să situezi discursul despre om la extremităţi gnoseologice aparent ireconciliabile. Navigândprintre ele, descoperi complexitatea de ordin cosmic a existenţei,multitudinea de diferenţe de grad în interiorul unuia şi aceluiaşimodel, imponderabilele din lanţul filogenetic căruia îi este integrat, într-un anume fel, individul; descoperi că specificul omului nu poate fi reductibil, că fiinţa umană este, până la urmă, un fel de corcitură între bacteria simplă şi divinitate. Astfel, cu cât te aventurezi să afli ceva din misterul creaturii umane, cu atât mai mult descoperi cât este de authentic rostirea poetică: „Din tot ce ştim/ ce nu ştim/ e Lumină…” (Daniel Turcea, Epifania)
SENTIMENTUL TRAGIC AL VIETII SI IDEOLOGIILE
Nici o ideologie nu poate escamota dimensiunea tragică a vieţii. Majoritatea ideologiilor moderne, fiice ale iluminismului, conţin intrinsic un anume optimism tâmp, care trădează ceva din superficialitatea şi frivolitatea vieţii moderne, din ţâfna ei desacralizată şi plebee. Într-o epocă a maselor, e aproape imposibil să impui – la scară colectivă – o serioasă meditaţie asupra ultimei realităţi care ne cutremură fiinţa: moartea iminentă, imposibilitatea fericirii, non-sensual iniţial al existenţei.
Animalul uman modern preferă să îsi înabuse eventualele intuiţiidespre această ultimă realitate, să le anestezieze în alcoolul divertismentului ieftin, în orgia consumului sofisticat de mărfuri şi produse. El a ţintit în ultimele două secole către ceea ce am putea numi o etică analgezică, către acel tip de comportament care asigură o viaţă lipsită de dureri, a confortului cu eforturi minime, cu minime investiţii sufleteşti.
Am încercat să schiţăm câteva teme de meditaţie. Ele pot constitui câteva repere în jurul cărora s-ar putea articula o altfel de etică, non-modernă, cu rădăcini mai vechi în spiritualitatea europeană. La temelia ei ar putea sta acele trăsături de character denumite de istorici, nu fără o anumită preţiozitate, drept „aristocratice”. Eu le-aş spune vitale şi atât: sentimentul tragic al vieţii, simţul onoarei, disciplina aproape monastico-militară a celor cu vocaţia conducerii. Putem oare, retrezindu-le la viaţă, în primul rând în noi însine, să redescoperim o nouă viziune etică?
Animalul uman modern preferă să îsi înabuse eventualele intuiţiidespre această ultimă realitate, să le anestezieze în alcoolul divertismentului ieftin, în orgia consumului sofisticat de mărfuri şi produse. El a ţintit în ultimele două secole către ceea ce am putea numi o etică analgezică, către acel tip de comportament care asigură o viaţă lipsită de dureri, a confortului cu eforturi minime, cu minime investiţii sufleteşti.
Am încercat să schiţăm câteva teme de meditaţie. Ele pot constitui câteva repere în jurul cărora s-ar putea articula o altfel de etică, non-modernă, cu rădăcini mai vechi în spiritualitatea europeană. La temelia ei ar putea sta acele trăsături de character denumite de istorici, nu fără o anumită preţiozitate, drept „aristocratice”. Eu le-aş spune vitale şi atât: sentimentul tragic al vieţii, simţul onoarei, disciplina aproape monastico-militară a celor cu vocaţia conducerii. Putem oare, retrezindu-le la viaţă, în primul rând în noi însine, să redescoperim o nouă viziune etică?
CARACTERUL CONFLICTUAL AL EXISTENTEI
Omul este un agonikos, o fiinţă a riscului care instaurează un spaţiu dialogal cu moartea. Aflată în expansiune până la punctual propriei ei dispariţii, această fiinţă se identifică, până la incandescenţă, cu moştenirea lăsată de religie si traditie. El simte că aceasta e singura forţă care do contur destinului său şi pe care o consideră mai presus decât propria sa desfăşurare biologică în Timp. Ce insipidă se scurge viaţa când nu lupţi, când nu mai eşti dispus să mori în plin război cu tot ceea ce neagă valorile în care crezi! Cum altfel ar trebui să întelegem celebra aserţiune nietzscheeană: „Omul e ceva ce trebuie depăşit”? Poate că ceea ce trebuie depăşit, până la urmă, nu este omul ca atare, ci o anumită imagine despre om cu care ne-a obişnuit Modernitatea. A fi un agonikos presupune să ai conştiinţa iminentei tale dispariţii. Acest lucru trebuie să aibă un efect mobilizator. Ştiind co oricând poţi să dispari, te aduni, faci eforturi să ordonezi, contra cronometru, Haosul. Deşi credea că „revolta este una dintre dimensiunile esenţiale ale omului”, Camus se întreba, totuşi: „Putem găsi, departe de sacru şi de valorile absolute, o regulă de conduită?” (Albert Camus, „Omul revoltat”, în Faţa şi reversul, Editura Rao, Bucureşti, 1994). Răspunsul este: „Nu!”. Insurecţia trebuie să fie în numele religiouslui, rebeliunea fiinţei agonice trebuie să fie declanşată pentru restaurarea principiilor Tradiţiei, în consonanţă cu ordinea divină a cosmosului.
EXPERIMENTAREA CREATOARE A CONFLICTELOR
Trecerea noastră prin univers este supusă risipirii. Inima vie a persoanei umane este sfâşiată între spaima de a nu putea depăşi finitudinea şi ceea ce Miguel de Unamuno numea, extrem de sugestiv, „foamea de nemurire” (el hambre de inmortalidad). Cheltuirea-de-sine şi agonia – iată motoarele pentru orice destinaţie istorică a omului. Paradoxal, ele sunt şi sursele posibilei noastre armonii interioare. Istoria reprezintă oxigenul recruit temperament agonic. Dacă viaţa este o luptă, iar „solidaritatea faţă de viaţă se manifestă prin luptă” (Miguel de Unamuno), atunci trebuie să ştim că euforia discordiilor şi polemica totală trebuie organizate pe ringul istoriei.
În om există aspiraţia către cucerirea Totalităţii. O chemare profundă este mult mai tare decât instinctul de conservare. Resortul acestui elan ascensional, dinspre animalic către divin, îl reprezintă un fel de disperare religioasă: aceea că nu putem fi mai mult decât ne îngaduie propria noastră viaţă biologică. Cât de departe se află de această poziţie omul modern, conceput după crochiul aristotelic al „animalului muritor şi raţional”, sau, şi mai trist, după fotograma rahitică din ideologia liberalismuluieconomic (omul ca fiinţă pur achizitivă, adică un homo oeconomicus al calculului şi al profitului). Omul modern a consimţit să devină, în cele din urmă, o celulă consumându-se în cacofonia dezordinii. Devorat de istoricitate, fără să o înteleaga, fără să îi poată da o formă şi un sens, răpit de mode artistice, dar incapabil să ajungă, prin ele, la sacru, omul-efemeridă exprimă totodată o neputinţă fizică de a depăşi timpul. Lui îi lipseşte totuşi acea generozitate, aproape sinucigaşă, cu care să se ofere gratuit vieţii.
În orele lui de iluminare mistică, filosoful francez Georges Bataille se gândea că omul modern se poate mântui printr-un soi de proces alchimic pe care el îl botezase „fenomen de exudaţie”: „Mişcarea generală de irosire ce caracterizează materia vie îl animă şi pe om, iar el nu i se poate opune; mai mult decât atât: suveranitatea omului încadrul lumii vii nu face decât să îl identifice cu această mişcare; ea îl predestinează, în mod privilegiat, operaţiunii glorioase, consumer inutile“. Intuiţia sa, exersată atât la şcoala călugărilor benedictini, cât şi prin lecturi din spiritualismul oriental (yoga, zen) sau Nietzsche, îi spunea că natura excelentă şi suverană a omului se dezvăluie treptat într-o risipă de energii care transfigurează fiinţarea.
Nu moartea în sine îl eliberează pe om, ci ignorarea morţii inevitabile şi a consecinţelor ei. E o terapie a curajului care începe prin asumarea tragismului vieţii. Ceea ce antropologul german Arnold Gehlen numea Weltoffenheit, „deschiderea-către-lume”, tipică numai hominidelor, provine din acest sentiment al oricând posibilului şi gratuitous abandon în braţele Thanatos-ului. Pentru Gehlen, omul apare ca „singurul animal destinat de la naştere unei periclitări totale”, drept o „fiinţă riscată”, care are înscrisa, în chiar constituţia sa, posibilitatea de a dispărea definitiv. Balansând incert între un rezervor de aptitudini biologice înnascute şi o infinitate de expresii culturale de inventat, omul se prezintă ca negarea însasi a unei structuri fixe (structură fixă care, de obicei, la alte organisme, are funcţia de a le susţine în cursa supravieţuirii). Procesul de hominizare este înainte de orice o celebrare a unei structuri bio-spirituale permanent deschise, neterminate. „Fermitatea comportamentului uman – spune laureatul Premiului Nobel, Konrad Lorenz – nu a putut să se consolideze decât prin negarea funcţiei de susţinere şi prin negarea securităţilor. Orice nouă plasticitate (neothelie) a comportamentului uman nu a putut fi dobândită decât cu preţul unei necesare negări a anumitor niveluri de siguranţă”.
Există o negare-de-sine a omului care nu e deloc sinonimă cu o desfiinţare-de-sine. Ea înseamna refuzul obstinat de a rămâne numai pură biologie. Aici se află secretul a ceea ce Lucian Blaga numea „mutaţia ontologică”: existenţa pur animalică, întru imediat şi securitate, lasă locul existenţei întru mister şi revelare. „Omul este capturat de un destin creator (...); omul este în stare pentru acest destin să renunţe, câteodată chiar până la autonimicire, la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”. Specialist al nici unei specializări, animal curios şi ludic îmbratisând lumea, omul este dominat de un veritabil instinct al interogaţiei. În această tensiune interogativă, fiinţa umană – singura vietate care se deschide creator în conflictul cu dezordinea lumii – începe să cucerească lumea.
În om există aspiraţia către cucerirea Totalităţii. O chemare profundă este mult mai tare decât instinctul de conservare. Resortul acestui elan ascensional, dinspre animalic către divin, îl reprezintă un fel de disperare religioasă: aceea că nu putem fi mai mult decât ne îngaduie propria noastră viaţă biologică. Cât de departe se află de această poziţie omul modern, conceput după crochiul aristotelic al „animalului muritor şi raţional”, sau, şi mai trist, după fotograma rahitică din ideologia liberalismuluieconomic (omul ca fiinţă pur achizitivă, adică un homo oeconomicus al calculului şi al profitului). Omul modern a consimţit să devină, în cele din urmă, o celulă consumându-se în cacofonia dezordinii. Devorat de istoricitate, fără să o înteleaga, fără să îi poată da o formă şi un sens, răpit de mode artistice, dar incapabil să ajungă, prin ele, la sacru, omul-efemeridă exprimă totodată o neputinţă fizică de a depăşi timpul. Lui îi lipseşte totuşi acea generozitate, aproape sinucigaşă, cu care să se ofere gratuit vieţii.
În orele lui de iluminare mistică, filosoful francez Georges Bataille se gândea că omul modern se poate mântui printr-un soi de proces alchimic pe care el îl botezase „fenomen de exudaţie”: „Mişcarea generală de irosire ce caracterizează materia vie îl animă şi pe om, iar el nu i se poate opune; mai mult decât atât: suveranitatea omului încadrul lumii vii nu face decât să îl identifice cu această mişcare; ea îl predestinează, în mod privilegiat, operaţiunii glorioase, consumer inutile“. Intuiţia sa, exersată atât la şcoala călugărilor benedictini, cât şi prin lecturi din spiritualismul oriental (yoga, zen) sau Nietzsche, îi spunea că natura excelentă şi suverană a omului se dezvăluie treptat într-o risipă de energii care transfigurează fiinţarea.
Nu moartea în sine îl eliberează pe om, ci ignorarea morţii inevitabile şi a consecinţelor ei. E o terapie a curajului care începe prin asumarea tragismului vieţii. Ceea ce antropologul german Arnold Gehlen numea Weltoffenheit, „deschiderea-către-lume”, tipică numai hominidelor, provine din acest sentiment al oricând posibilului şi gratuitous abandon în braţele Thanatos-ului. Pentru Gehlen, omul apare ca „singurul animal destinat de la naştere unei periclitări totale”, drept o „fiinţă riscată”, care are înscrisa, în chiar constituţia sa, posibilitatea de a dispărea definitiv. Balansând incert între un rezervor de aptitudini biologice înnascute şi o infinitate de expresii culturale de inventat, omul se prezintă ca negarea însasi a unei structuri fixe (structură fixă care, de obicei, la alte organisme, are funcţia de a le susţine în cursa supravieţuirii). Procesul de hominizare este înainte de orice o celebrare a unei structuri bio-spirituale permanent deschise, neterminate. „Fermitatea comportamentului uman – spune laureatul Premiului Nobel, Konrad Lorenz – nu a putut să se consolideze decât prin negarea funcţiei de susţinere şi prin negarea securităţilor. Orice nouă plasticitate (neothelie) a comportamentului uman nu a putut fi dobândită decât cu preţul unei necesare negări a anumitor niveluri de siguranţă”.
Există o negare-de-sine a omului care nu e deloc sinonimă cu o desfiinţare-de-sine. Ea înseamna refuzul obstinat de a rămâne numai pură biologie. Aici se află secretul a ceea ce Lucian Blaga numea „mutaţia ontologică”: existenţa pur animalică, întru imediat şi securitate, lasă locul existenţei întru mister şi revelare. „Omul este capturat de un destin creator (...); omul este în stare pentru acest destin să renunţe, câteodată chiar până la autonimicire, la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”. Specialist al nici unei specializări, animal curios şi ludic îmbratisând lumea, omul este dominat de un veritabil instinct al interogaţiei. În această tensiune interogativă, fiinţa umană – singura vietate care se deschide creator în conflictul cu dezordinea lumii – începe să cucerească lumea.
CREATORUL ORDINII
Actul inaugural al oricărei existenţe autentice reprezintă încercarea de a re-vitaliza o moştenire care i-a premers. Omul este un conservator revoluţionar. Moştenitor şi inventator în acelaşi timp, omul capătă o nobleţe aparte prin efortul aproape disperat de a da o nouă formă şi un nume nou Destinului. El lansează noi chemări la ordine, la formule care să pună capăt oricărei entropii. Armele sale: memoria şi curajul.
Orientat creativ spre viitor, omul este o făptură purtătoare a unui mesaj al memoriei colective. El re-ordonează omoştenire lăsată de strămoşi în grija lui, înfruntând pericole, printre care şi cel al dispariţiei definitive.Omul este precum o flacără: este silit de chiar natura sa creatoare să ardă pe rugul propriei sale expansiuni. Prin incendieri succesive în întunericul inerţiei cosmice, fulgerări ale spiritului, persoana umană generează forme de timp umanizat: eoni, adică stiluri de istoricitate. Tentativa omului de a pune capăt entropiei, de a exercita o acţiune cât de cât coezivă la nivelul experienţelor multiple, dispersate, ascunde, în definitiv, nostalgia după armonia originară a lumii. Nu putem suporta ideea că suntem rezultatul unui accident cosmic şi co suntem înconjurati de nimic. Sentimentul de oroare faţă de vid şi faţă de infinitul nestăpânit îl determină pe om să se angajeze într-un fel de rebeliune creatoare, o revoltă faţă de condiţia lui umilă, care trebuie răscumpărată prin spirit. Actele creative, în ordinea culturală, şi cele eroice, în ordinea istorică, vor perpetua amprenta omenescului în lume, vor conferi speciei o anume juvenilitate perenă, un izvor permanent de pulsiuni ludice transfiguratoare. Vocaţia ordonatoare a persoanei umane constă şi în această voinţă de a puncta semnificativ atât istoria sa personală, cât şi pe cea a comunităţii sale de apartenenţă.
Orientat creativ spre viitor, omul este o făptură purtătoare a unui mesaj al memoriei colective. El re-ordonează omoştenire lăsată de strămoşi în grija lui, înfruntând pericole, printre care şi cel al dispariţiei definitive.Omul este precum o flacără: este silit de chiar natura sa creatoare să ardă pe rugul propriei sale expansiuni. Prin incendieri succesive în întunericul inerţiei cosmice, fulgerări ale spiritului, persoana umană generează forme de timp umanizat: eoni, adică stiluri de istoricitate. Tentativa omului de a pune capăt entropiei, de a exercita o acţiune cât de cât coezivă la nivelul experienţelor multiple, dispersate, ascunde, în definitiv, nostalgia după armonia originară a lumii. Nu putem suporta ideea că suntem rezultatul unui accident cosmic şi co suntem înconjurati de nimic. Sentimentul de oroare faţă de vid şi faţă de infinitul nestăpânit îl determină pe om să se angajeze într-un fel de rebeliune creatoare, o revoltă faţă de condiţia lui umilă, care trebuie răscumpărată prin spirit. Actele creative, în ordinea culturală, şi cele eroice, în ordinea istorică, vor perpetua amprenta omenescului în lume, vor conferi speciei o anume juvenilitate perenă, un izvor permanent de pulsiuni ludice transfiguratoare. Vocaţia ordonatoare a persoanei umane constă şi în această voinţă de a puncta semnificativ atât istoria sa personală, cât şi pe cea a comunităţii sale de apartenenţă.
