Înainte de a fi transformată într-o doctrină de partid, dreapta se defineşte existenţial. Ea este înainte de toate o anume atitudine în faţa vieţii. Ea presupune refuzul viziunilor egalitare şi, implicit, concepţia elitistă (ierarhia vocaţiilor); cultul pentru tradiţiile străvechi ale comunităţii (evlavia în faţa necropolelor), primatul spiritualului asupra funcţiei economice (dispreţul faţă de banul celor fără educaţie, fără caracter şi fără cultură), cultul ordinii, etica onoarei (loialitatea până la sacrificiu faţă de o moştenire spirituală).
1
O nouă cultură politică a dreptei,
epurată de nostalgii totalitare, de fantasme rasiste.
Nu democraţia în sine reprezintă pericolul, nici evreii, nici străinii nu sunt de vină pentru incapacitatea noastră de a ne afirma ca naţiune. Tuturor acelora care concep această ţară ca pe un fel de mică cetate asediată din toate părţile le spunem: tenebroasele forţe oculte, care, pasămite, ar conspira la dispariţia noastră definitivă ca popor, dacă ele ar exista cu adevărat, atunci nu ar mai trebui privite ca întruchipari ale diavolului, ci ca provocări ale destinului. De noi depinde cum să le facem faţă, dacă suntem dispuşi să luptăm până la capăt, cu credinţă şi rigoare. Naţionalismul autentic nu se întemeiaza pe ura faţă de celălalt, ci pe exigenţa faţă de sine. Când dispare exigenţa unui popor faţă sine, nici nu mai este nevoie de trupe de ocupaţie ca el să înceteze să mai existe; ca persoană spirituală, ca subiect creator de istorie. De cele mai multe ori, înainte de a exista undeva în afara noastră, duşmanul se află chiar în noi însine. Numiţi-l cum vreţi: lenea, letargia mentală, mizeria sufletească, lipsa simţului onoarei.
2
reîntoarcerea la comunitar şi organic
Naţionalismul dreptei este comunitar şi organic. El nu este nici centralist, nici uniformizator. Autenticul naţionalism al dreptei conservatoare, întemeiat pe specificitate etno-culturală, se hrăneşte şi din multitudinea de patriotisme regionale care respiră firesc în cadrele statului naţional. Dreapta cultivă conceptul de solidaritate etno-naţională, şi mai puţin cel de contract social. Naţiunea, în viziunea dreptei, este de substanţă etno-culturală, nu un contract social la care aderă indivizi fără o moştenire comună. Pentru dreapta, sursa legitimă a suveranităţii statale este principiul auto-determinării, în timp ce pentru stânga naţiunea este o simplă asociere de indivizi, iar statul o pură administraţie teritorială care organizează relaţiile dintre locuitori pe o bază contractuală.
3
moştenirea spirituală a trecutului în slujba unei naţiuni a viitorului.
Dreapta a privit mereu trecutul cu o pietate religioasă. Cultul pentru tradiţiile străvechi ale comunităţii, pentru strămoşi (evlavia în faţa necropolelor) reprezintă o referinţă de bază în mai toate ideologue conservatoare europene. Dar, a cultiva moştenirea spirituală a trecutului, Tradiţia, nu înseamna a cădea pradă unei reverii paseiste în faţa vreunui obiect de muzeu. Tradiţia nu înseamna trecut. Ea nu se confundă cu trecutul şi nici nu e contrazisă de viitor. Tradiţia e primordială şi perenă. Iradiază lumina virtuală a unui prezent infinit, care poate fi oricând actualizat. Dreapta trebuie să fie, concomitent, conservatoare şi revoluţionară („orice conservatorism autentic este în mod necesar şi revoluţionar”, spune undeva Arthur Moeller van den Bruck). Dreapta trebuie să scoată moştenirea spirituală a trecutului din muzee şi din prăfuitele studii academice şi să o folosească în slujba unei naţiuni a viitorului. Orientat creativ spre viitor, omul este o făptură purtătoare a unui mesaj al memoriei colective. El re-ordoneazăo moştenire lăsată de strămoşi în grija lui, dar creând noi forme spirituale. Civilizaţia ultra-tehnologizată pe care urmează să o îmbratisam şi noi, trebuie să fie asimilată de către contextul local, adaptată spiritului nostru etnic. Pentru un om de dreapta nu există nici un fel de contradicţie între templul grec şi prima navetă spaţială europeană, între calculator şi porţile de lemn ţărăneşti din Maramureş.
4
autoritatea şi ordinea
Dreapta nu se întemeiaza numai pe o tradiţie etno-culturală, ci şi în Ordine şi Autoritate. Ordinea este văzută ca o expresie a hierarchies naturale a vocaţiilor şi funcţiilor, a respectului faţă de rânduiala cosmosului, a Creaţiei Divine. Totodată, Autoritatea îsi are originea în ideea transcendentă de dreptate. Conceptul de Autoritate (dreptul de a comanda), fiind de natură morală, apare astfel ca superior celui de Putere (forţa brută). Pentru a fi legitimă, orice putere trebuie să pornească de la principiul calitativ al autorităţii (persoanele care au dreptul să conducă sunt numai cele care au caracter şi sunt calificate pentru actual de comandă) şi de la principiul cantitativ de consens (orice autoritate ocupă funcţia de conducere prin acordul majorităţii-vot). Principiul calitativ al autorităţii este, în concepţia dreptei, superior celui cantitativ al majorităţii. Regula majorităţii nu este destinată să stabilească adevărul, ci reprezintă până la urmă doar un mijloc de a decide între mai multe posibilităţi.
5
selecţia elitelor
Pentru dreapta, selecţia elitelor nu se face pe criteriile tehnice de performanţă (cele în funcţie de care se selectează specialiştii şi tehnocraţii), nici pe cele de avere. Selecţia elitelor guvernatoare se face pe bază de caracter şi exemplu moral. Viziunea non-egalitară a dreptei nu trebuie confundată cu acel darwinism social şi economic profesat de liberali. În competiţia pe piaţă, în vederea obţinerii cu orice preţ a maximului de profit, liberalii favorizează transformarea persoanei spirituale a omului în simplă fiinţă achizitivă, iar virtuozitatea inteligenţei operaţionale şi simţul practic, duse la extrem, iau locul excelenţei caracterului: „Ceea ce pare să apropie liberalismul de dreapta, şi aici este cursa în care cad mulţi, este un anume elitism. Dar, una este elitismul dreptei, care se bazează pe excelenţa spirituală a acesteia, şi alta este aşa numitul elitism liberal, care este în fapt un elitism economico-social bazat pe diferenţa de avere şi de poziţie socială legitimată doar prin avere.” (Răzvan Codrescu, De ce o dreaptă anti-modernă şi anti-liberală?, interviu în revista decultură politică MĂIASTRA, nr. 2/2000, p. 77)
6
personalismul
Spre deosebire de liberalism, dreapta este partizana personalismului (ale cărui rădăcini le putem regăsi în filosofia greacă, în dreptul roman şi în teologia creştină) şi nu a individualismului (atitudine care pune în centrul preocupărilor ei individul ca entitate biologică, ca agent economic). Persoana umană este o architecture bio-socială extrem de complexă, raţiunea fiind doar o parte a structurii ei, care nu o defineşte exhaustiv ca apariţie în ordinea creaţiei. Nu confortul reprezintă scopul ultim al existenţei, nici acumularea de capital, ci eroismul creator şi, la o altitudine mai mare, sfinţenia. Persoana umană se confruntă cu situaţii-limită, care se cer depăşite prin efort, prin investirea acelor facultăţi, altele decât raţiunea, care contribuie la edificarea excelenţei umane: curaj, spirit creator, maximum de energie sufletească, sfidarea morţii. Prin comportament exemplar, prin astfel de ingrediente „iraţionale” ale caracterului, persoana umană, devenită în lumea modernă străină ei însesi, alienată, are şansa să recucerească o poziţie privilegiată în cadrul Creaţiei. Ea face astfel saltul de la statutul ingrat de fiinţă a naturii (în care predominante sunt instinctul de conservare, inerţia, automatismele dobândite prin mimetismul de masă) la ipostaza de copil al spiritului. Atunci când omul realizează co este mai mult decât propria sa viaţă, îsi depăşeşte limitarea biologică şi se naşte a doua oară întru spirit.
7
libertate şi solidaritate naţională
Dreapta concepe libertatea persoanei între cadrele trasate de o comunitate etno-naţională şi într-o perspectivă transcendentă. Ideea de libertate nu este o calitate abstractă, o specie de atribut teologic sau metafizic al omului în sine. Libertatea înseamna spaţiul accesibil mişcărilor persoanei umane în interiorul unei comunităţi date. Libertatea este polul personal al unei forţe care se echilibrează prin celălalt pol, polul comunitar, în care predomină binele comun. Nu există libertate personală autentică fără apartenenţă la o naţiune şi în afara unei trăiri religioase. Aşa cum nu există indivizi în sine, nu există nici o libertate în sine. Libertatea persoanei este una exersată şi atestată în şi de o comunitate naţională. Ea este liberă în măsura în care participă la viaţa acestei comunităţi.
8
monarhia
Dreapta este în mod natural ataşată monarhiei, ceea ce nu înseamna că ea nu poate exista în interiorul unei ordini republicane. Dincolo de faptul că poziţia ei pro-monarhică se explică prin atitudinea ei tradiţionalistă şi prin viziunea ei metafizică, pentru dreapta, regalitatea reprezintă singura formă de autoritate care nu trebuie să îsi improvizeze legitimitatea. Regalitatea – încununare a concepţiei non-egalitare – este prezentă în ideologiile tradiţionale de dreapta, fiind expresia desăvârşirii unei ordini social-politice de tip ierarhic. Fie că acceptăm sau nu, cei ce se situează în mod autentic cu sufletul şi cu mintea la dreapta, chiar dacă unele conjuncturi istorice i-au făcut să accepte tragic instituţia republicană, vor continua să poarte întotdeauna cu fidelitate, înca viu în inima lor, în această lume a modernităţii desacralizate, mitul regalităţii.Departe de a reprezenta un atavism, cum ar dori unii să fie percepută, monarhia şi-a asigurat perenitatea prin adaptarea la formule politice specific moderne (vezi monarhia constituţională).
9
capitalismul organizat
Dreapta este, din punct de vedere economic, adepta unui capitalism organizat. Dreapta este adepta unui capitalism just, organizat în termeni de drept şi dublat de virtuţi sociale. Dreapta respinge orice expresie a capitalismului anarhic, anti-social şi anti-naţional. Dincolo de faptul că este un agent de dizolvare a tradiţiilor, dincolo de faptul că împartaseste cu marxismul o aceeaşi viziune mercantilă asupra vieţii, capitalismul liberal, botezat în ultimele două decenii neo-liberalism (ai cărui teoreticieni de frunte sunt Friedrick Hayek, Ludwig von Mises şi Milton Friedman), capitalismul liberal, devenit un fel de anarho-capitalism, a ajuns să aducă grave atingeri suveranităţilor naţionale. A existat o perioadă când capitalismul liberal slujea interesul naţional, modernizarea economică fiind percepută ca un simbol al puterii unei naţiuni. Actualmente, această formă de anarho-capitalism, care slujeşte doar interesele unor restrânse grupuri trans-naţionale, nu numai că nu mai ajută la conservarea suveranităţilor economice şi financiare ale naţiunilor, dar tinde chiar să se opună drastic acestora, percepând statele naţionale ca pe nişte frâne în calea expansiunii sale.
